luni, 26 septembrie 2016

CEA DINTÂI SEARĂ, de ARTHUR RIMBAUD

- Era nespus de dezbrăcată
Copacii totuși n-o vedeau,
Însă ar fi vrut să știe: o fată
De ce nu fuge de Bau-Bau?

Ci scaunul scotea scântei,
Când trupul gol îl atingea-
Boboc de jar, între femei,
Călca piciorul, vai, o stea!

- Priveam, de ceară parcă,
O mică rază, iată, în tufiș-
 Noaptea era și ea o barcă,
Chiar printre stele: pâș-pâș!

- Îngenunchiat, zău, la piciorul
Ce-n mână parcă îmi vorbea,
Simțeam cutremurat că dorul
Mă duce-n hățuri: hăis și cea!

- Picioarele ca două aripi îs,
Și pieptul ți-l ating în joacă,
Când totul pare iată un surâs
Dumnezeu n-ar vrea să tacă!

De gheață și sărut, ea arde-
Și ochii se închid de dulce
O lacrimă ai vrea, bărbate,
Un pat, iubirea să se culce.

Iubito, ce-aș putea să fac?
Umbra raiului-i pe sânii tăi!
Am aruncat pielea de drac
Și te mângâi, iată, cu văpăi!

...Era de toate dezbrăcată,
Copacii parcă n-o vedeau-
Însă-ar fi vrut să știe: o fată
De ce nu fuge de Bau-Bau?

Arthur Rimbaud, traducere imaginară de Costel Zăgan

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ULTIMUL EXPRES

 Deși este aglomerație, ferestrele spre iad încă nu s-au ocupat! Costel Zăgan