Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din august, 2012

POETUL ALEARGĂ DUPĂ COPILĂRIE

Un poem reificat trezit de gânguritul unui copil un vers pentru un surâs o tânără mamă-n pielea goală lângă ultimul nou-născut al condiţiei umane nud extrem Dumnezeu se-apropie de leagăn pe vârfuri  cu aureola dată la mic lucrurile au încremenit  cu gurile căscate criminalii taie frunze  pentru câinii comunitari munţii dispar  dincolo de nori în vremea asta  cerul încheie  poemul cu stelele date la maximum
Costel Zăgan, POEZII DE TREZIT COPILĂRIA  

AUTOPORTET ÎN ALB

Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp Cu iarbă care rugineşte de la prima oră Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră În negru şi-n alb abis lângă abis Un Turn Babel în toate direcţiile De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu Cum omul coboară  din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra deschisă Cerul rămâne iar vacant La pian semnez o cerere de punere  în posesie muzicală Brusc un glonţ ca o scrisoare de  dragoste îmi găureşte autoportretul Lăsându-l natură  moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

EREZIE LATINĂ

Omnipotent poemul se lasă posedat
prin toate colţurile paginii albe Din
colo de gratiile libertăţii Învăţ şi eu
să tac pe cont propriu Tăcerea ră
mâne un risc pe care mi-l asum de
câte ori vreau să scriu Nerăbdători
cititorii pândesc de pe margine Oare
cât or să-l mai ţină aripile alea din care
smulge versuri cu nemiluita Poftiţi o
tăcere într-un vers Pe care din milă
am omis-o Carnea-i trandafirie îmi
aminteşte de rosa canină a femeii
Nubila fulgerata nuda veritas

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

O AXIOMĂ EROTICĂ

Spurcatu-te-ai cu dezmierdări din pat făcând vai firmament la orişicine-ţi spune sări tu îi răspunzi pe loc prezent
Din pat făcând vai firmament din dragoste un rug cu două locuri dar dacă n-ai să fii atent ai să aprinzi şi în cuvinte focuri
Din dragoste un rug cu două locuri la orişicine-ţi spune sări tu care crezi în tine vai cât în recorduri spurcatu-te-ai cu dezmierdări
Din pat făcând chiar firmament ai să mă vinzi o suflete pe-un cent
Costel Zăgan, CEZEISME II

OGLINDA MORGANA

De citit în oglindă tema pentru-acasă mâine-o să răspundă cine-i mai frumoasă
Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

URMUZ 00-11-33

Un ventilator cu mustăţi este vremea să ne-arăţi că deşi e foarte goală stă la cameră în poală
Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

DOINĂ FLOTANTĂ

Ca un trăznet
liniştea
va aprinde iar cerul şi câmpia
Fix ca la nouă sute şapte
Flăcări versus şoapte
Ţărani bolovani
Şi ciocoi buni de boi
Costel Zăgan, Poeme infracţionale

EREZIA POEMULUI ÎN DOI

Coapsele tale frumoaso freamătă dincolo

de infinit Alb cu sens giratoriu Sărut dizol

vat din floare-n floare Tăcerea erotizată se

precipită spre centrul poemului Acolo unde

poetul face schimb de stele în continuare cu

dragostea lui cea de toate nopţile La semafor

o fantomă aşteaptă zadarnic să se întrupeze

din jale Doar eu mă grăbesc din ce în ce mai

încet spre capătul nopţii spre capătul

poemului Altă erezie convertibilă n-am găsit

Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

EREZIA BIBERONULUI

Zdrenţele viitorului îmi flutură la
fereastră tac şi văd cum înfloresc ru-
găciuni albe în copacii îngenuncheaţi
în copilărie încotro întreb camera ga-
ta de lansare încotro copile încotro
privire încotro mână încotro picior în
cotro şi tu inimă albastră întrebările
se izbesc de zid ca nişte ferestre
bătute de vânt
numai picioarele infinite ale iubirii
ies afară din poem să mă caute eu alerg
de bunăvoie prin coridorul dintre rai şi
iad hai la revedere c-am ajuns poftim
într-un poem de ţâţă

Costel Zăgan, POEZII DE TREZIT COPILĂRIA

ECONOMIE DE ISTORIE

Faci comerţ iar cu trecutul
şi-ai scos ţara pe tarabă
să te creadă surdomutul
că eşti cică om de treabă

Mi-ai scos ţara pe tarabă
oameni buni cine doreşte
ca să vadă-un fir de iarbă în direct cum iată creşte

Oameni buni cine doreşte
să te creadă surdomutul
vinzi un sat pe-un kil de peşte
faci comerţ iar cu trecutul

Şi-ai scos ţara pe tarabă
Doamne ca pe-o vacă slabă

Costel Zăgan, CEZEISME II

INCIDENT ÎN NOOSFERĂ

Pasărea ţâşneşte din somn ca o carte Hai ia-ţi paraşuta Ne apropiem de paradisul pierdut N-ai nevoie de niciun testament Câteva iluzii pierdute  nu mai contează Trage linia de dialog la margine Nu te apleca Între materie şi antimaterie încap numai îndrăgostiţii Hei deschide ochii că iar te ciocneşti de Dumnezeu
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

DE NECUPRINS

Bombardat de toate minunile lumii sătul
să tot audă eşti comoara mea şi-a împa
chetat aripile în ultimul vis al copilăriei
asaltat de toate femeile din lume plictisit
şi-a dat foc aripilor hărţuit de toate iluziile
de pe lume a pus şi  ultima speranţă piatră
unghiulară în acest Turn Babel poetul stă la dubii
să-i permită sau nu
 lui Dumnezeu să se mute la parter Doamne ce liber am fost odată
Costel Zăgan, POEZII DE TREZIT COPILĂRIA

DESTIN

Atât îmi agravez naşterea puţin câte puţin
Costel Zăgan, Universuri paralele

ALTĂ EREZIE SAU PATUL LUI PROUST

Prizonier printre stelele nopţii interioare calc în străchini 24 de ore pe zi De-mi  troznesc visele din toate închieturile iar  cine doarme prin apropiere are somnul iepurelui Şi-i plin de răni necunoscute Domnule nu te supăra dar eu am învăţat să mor din cărţi De-aceea probabil toate  copiile făcute după moartea mea sunt  de nerecunoscut Totuşi numai oglinzile din
camera asta au toate foile rupte deşi  le  răsfoiesc zadarnic de câte ori  vreau să dorm
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

IUBIREA VA RĂSTURNA LUMEA

Fiului meu Andrei Victor

Sparg tăcerea pietrelor cu dalta
să-mi cioplesc din munţi durerea
dracului aş da şi lumea asta
care-mi fură zi de zi puterea

Îmi cioplesc din munţi durerea
merg şi merg şi calc prăpăstii
mult mai dulce decât viaţa-i fierea
şi mai bun prieten e un roi de viespii

Merg şi merg şi calc prăpăstii
dracului aş da şi lumea asta
pentr-un milion de chestii
sparg tăcerea pietrelor cu dalta

Şi-mi cioplesc din munţi puterea
să mă nasc odată cu durerea

Costel Zăgan, CEZEISME II

DESCULŢ PRIN CER

Nu pot nu mai pot să respir fără ozonul copilăriei simt cum îmi fuge  pământul  de sub picioare încerc să-naintez şi-alunec spre cer aud gânguritul nenăscuţilor în fiecare tăcere refulată dragi strănepoţi ai lui Don Quijote noua generaţie de mori de vânt vă aşteaptă amputată umbra aripilor e gata de zbor încă un pas şi sunteţi în cer
Costel Zăgan, POEZII DE TREZIT COPILĂRIA

EREZIA FEMEII DICŢIONAR

Totul pentru femeia cu suflet de floare pentru poemul cu toate versurile îndră gostite Mă las în voia ta singurătate de doi bani  Restul va fi o noapte albă cât  Shakespeare  Degeaba însă  manualul poetului de cursă lungă e tot  la fraza De când a pus ochii pe tine  fericirea eşti un om mort Scriu şi tă cerea zboară din gură-n gură Însă  în locurile publice tot n-am  voie cu  poezia dată la maximum
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ

DRAGOSTEA SFĂRMÂND PATUL LUI PROCUST

Eşti liberă să-şi faci de cap cu trandafirii să faci nudism pe plajele din tei
să-ţi acordezi cu sentimente coarda firii
să dai cu tifla celor ce-şi spun zei Eşti liberă să cochetezi iar cu infernul
să vină Proserpina la mine să reclame
să văd cum într-o clipă m-ar bărbieri eternul
cu razele de lună de-a pururi lame Eşti liberă să-mi deturnezi orice tristeţe
să plângi cu lacrimile într-un vers
să insulţi ninsoarea cuprinsă de tandreţe
scurcircuitând toţi sorii rămaşi în Univers Eşti liberă să faci din voluptate-o armă
să strângi de gât tăcerea când vrea să mă seducă
să negi că lacrimile-s semnale de alarmă
iar depărtarea dragă s-o spargi ca pe o nucă Eşti liberă să spui că paradisul locuieşte-n tine
să-mi arzi aripile şi azi la fără-un sfert
când îmi dezbrac singurătata fără de ruşine
să te iubesc şi iar să nu te iert

Costel Zăgan, Poeme de-aprins focul

VÂNZĂTOAREA DE NINSORI

Cum te dezbraci copacii dau în floare şi simt în piept văpaia unui crin
de la zăpadă sufletul se-aprinde-oare
când te privesc şi mor câte puţin Şi simt în piept văpaia unui crin
şi trupul parcă-i flacără străină
între prea mult şi iată prea puţin
eşti noaptea devorată de lumină Şi trupul parcă-i flacără străină
de la zăpadă sufletul se-aprinde-oare
şi cine pentru cine dă lumină
stă noaptea sub acestă întrebare Cum te dezbraci copacii dau în floare
de parcă i-ar aprinde o ninsoare
Costel Zăgan, CEZEISME, 2008